Hazul şi necazul

August 30th, 2010

Am auzit de mii de ori că aşa-i obişnuit românul să facă haz de necaz. Şi-am crezut, am aprobat şi-am zis şi eu că-i adevărat ce se zice, că doar, vorba aia, avem atâtea bancuri destul de bine gândite care ne stârnesc fără voie câte-un hohot de râs de ne saltă, uneori, şi cămaşa de pe noi.

Toate bune şi frumoase cu hazul, până la necaz, însă. Că, nu ştiu cum se face, tot noi, românii, am reuşit cu brio să ajungem la performanţa de a atinge, la modul suprem, absolut, necazul cu amândouă mâinile (nu mai detaliez, e târziu, sunt frântă de oboseală şi nu, cu orice preţ chiar nu vreau să plictisesc pe nimeni…). Şi totuşi, paradoxal, eu nu văd pe nimeni să râdă. Nu că ar exista motive, dar… unde-i veselia aia autentică, din moşi strămoşi, despre care se grăieşte scris-nescris din generaţii? Va rog insistent să mă iertaţi, dar chiar nu ştiu, căci eu, una, n-am (re)găsit-o pe nicăieri…

Mă gândesc uite-aşa, uneori, la tot soiul de proverbe şi zicale dintr-astea, vechi de când poporul. Şi uneori mă înclin cu recunoştinţă în faţa adevărului sfânt care stă ascuns atât de bine între cuvinte, dar alteori ezit şi pun sub semnul îndoielii lucruri în care nu pot sau nu reuşesc să cred, precum teorema asta a lui haz-necaz. Precum “munca-brăţară de aur”. Precum “fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta!”.

Eu am pierdut demult puterea să mai înţeleg. Şi, odată cu asta, am pierdut irecuperabil voinţa să încerc să mai cred în lucruri pentru care nu mai găsesc un strop de adevăr în realitatea imediată. Şi-atunci mă întreb, ca şi-acum, cine şi când ne-a ciobit nouă echilibrul şi ne-a distrus, fatal şi fără pic de conştiinţă, cea mai de preţ comoară, adevărul pentru care-au trudit, înaintea noastră, suflete, şi minţi, şi oameni? Iar dacă voi găsiţi, undeva, în mintea, în trecutul, în istoria voastră, a noastră, a tuturor, un vinovat, întrebaţi-l şi pentru mine dacă a meritat într-adevăr efortul…

Share/Save/Bookmark

Nişte răspunsuri, Mihaela Rădulescu

August 25th, 2010

Volumul Mihaelei Rădulescu este un ciclu de eseuri care vorbesc, în special, despre dragoste, dintr-o perspectivă uşor erotică, care depăşeşte cu mult, cred eu, sfera unui poetic cuminte.

Eseul care dă titlul cărţii cuprinde 50 de întrebări la care, promite solemn în incipit autoarea, s-a răspuns sincer şi fără ocolişuri, oferind cu generozitate şi cu drag cititorilor inteligenţi, o parte din ceea ce reprezintă Mihaela Rădulescu dincolo de tot ce se vede cu ochiul liber. Din tot chestionarul acela care mi se pare nu doar lung, ci şi dificil (pentru că întrebările astea ar forţa pe oricine să se plimbe printre cărările sinuoase din dedesubturile-i învelite de timp…), pe mine m-a impresionat, sincer, întrebarea din final: „Care a fost cel mai romantic moment din viaţa ta? Iar dacă n-a fost, cum ar arăta el? […] Locul pe care, când pun capul, e fericire la fiecare a doua bătaie de inimă…”.

Recenzia: aici.

PS: Iar dacă v-a plăcut, nu ezitaţi să daţi şi-un Facebook like. Tot aici. :D

Share/Save/Bookmark

Să fii blondă, să fii brunetă

August 22nd, 2010

Într-un articol recent am ales să vorbesc despre faptul că şi bărbaţii (doar unii dintre ei!) încearcă, mai vechi, mai nou, să concureze cu femeile la capitolul frumuseţe, până la muchie de cuţit, uneori. Ei bine, în duminica asta cu iz răcoros de vară pe ducă am să vă vorbesc despre influenţa culorii părului la doamne, în special, şi despre lucrurile care (nu) au legătură neapărat cu asta.

Ştiu încă de dinainte de-a pricepe felurite bancuri cu blonde şi mitul ăla cum că mândrele posesoare ale acestei minunate culori sunt aşa, şi pe dincolo. Şi-am auzit de multe ori aluzii şi apropouri deloc discrete care puneau sub semnul îndoielii cu impretinenţă şi fără pic de jenă inteligenţa unor persoane cu păr asemeni soarelui a căror materie cenuşie era, în ciuda aparenţelor, perfect în regulă, întreagă şi, mai ales, folosită.

Pe mine mama-natură m-a blagoslovit cu o nuanţă superbă de şaten închis. Şi îmi place la nebunie culoarea asta, pe care nu o regret, ca altele, deloc şi căreia îi sunt fidelă până în pânzele albe, în ciuda deciziei mele destul de recente de a o “pigmenta” cu câte-o şuviţă, două de blond strălucitor. Dar, înainte de-a trece la fapte, am auzit şi mi-a fost dat să aflu, întâmplător, o grămadă de zvonuri legate de subiectul ăsta care, mărturisesc sincer, nu au avut nicio legătură cu hotărârea mea ulterioară.

Spre exemplu, prin clasa a X-a, la o oră de desen la care citeam pe sub bancă, destul de neinteresată de ce se întâmpla prin clasă la prima oră a dimineţii, am ridicat capul foarte indignată când profesorul, mânat de un chef nebun de conversaţie matinală, ne-a întrebat, rânjind, dacă ştim de ce blondele sunt, în general, avantajate în toată activitatea lor. Mă aşteptam şi speram să fie o glumă, doar aşa, ca să nu fim nevoite, noi, toate ne-blondele naturale, multe şi deloc mărunte, să-l contrazicem, ţinând cont că în clasă eram, la ora respectivă, în număr destul de mare, cu aceeaşi flacără de curiozitate în priviri arzând la unison. Iar el, părând că nu bagă de seamă reacţia noastră, a început să-i dea înainte că să vedeţi, că ele, blondele adică, au o faţă drăgălaşă, mai de copil aşa, ceea ce, e dovedit (zicea el, fără să amintească, măcar vag, aşa, dacă nu ştie date exacte, de unde, cum, când ori care e deşteptul care a ajuns la concluzia asta…), duce la o creştere bruscă a interesului domnilor faţă de ele şi, implicit, faţă de toate activităţile pe care le prestează.

Rănită profund în orgoliul meu de fată cu suflet de şatenă, îmi amintesc că am încercat să îl contrazic, cu decenţă, explicându-i că între cele două elemente nu există neapărat o legătură vizibilă. Dar nu, el o ţinea sus şi tare pe a lui, iar eu, obosită şi lipsită de chef, mi-am zis în gând că-i cretin şi-am lăsat-o baltă. Că doar na, mi-am zis atunci, dacă lui îi plac blondele, normal că n-o să-mi dea mie, nouă, dreptate…

Apoi, pe la televizor, mi-a fost dat să aud tot soiul de doamne care, după ce şi-au însuşit o culoare din sfera asta a luminii, au avut şi au grijă să guviţeze despre cât de tare au remarcat ceilalţi, brusc, că sunt pline de sex-appeal-ul şi de mii de alte, felurite talente şi calităţi. În special în marea Americă. Iar eu, nu ştiu de ce, pur şi simplu nu le cred. Pentru că mi se pare o foarte mare prostie să te promovezi numai prin asta şi, mai mult decât atât, mi se pare fără (prea mult!) sens să ţii cont în special de asta când evaluezi o persoană.

Cunosc şatene foarte deştepte care şi-au schimbat parţial ori în totalitate nuanţa părului şi care au, de la natură, destule trăsături frumoase şi cărora le merge mintea brici, atuuri cu care ar putea să pună la zid, prin ştiinţa lor, destule vedete decolorate care nu au decât sex-appeal, şi ăla câştigat printr-o blondire ieftină… Şi cunosc şi blonde naturale, frumoase, superbe, muncitoare şi deştepte care şi-au câştigat locul în câte-o ierarhie de vază prin muncă asiduă, nopţi nedormite şi eforturi constante şi consistente.

Aşa că eu mă simt îndreptătiţă să cred cu tărie că nuanţa părului chiar nu contează. Că, parafrazând o formaţie românească celebră, mai presus de toate, important e cât şi cum gândeşti. Fie că eşti blondă, brunetă, roşcată, ori altfel.

Iar americanii, cu generalizarea, cu tiparele şi cu blondele lor, sunt toţi nişte cretini. Mari cretini.

Share/Save/Bookmark

Jurnalul lui Bridget Jones, Helen Fielding

August 17th, 2010

Cartea asta am primit-o în dar când am împlinit 18 ani, de la prietena mea Laura care, încă dinainte de fericitul eveniment, mi-o recomandase de câteva ori în speranţa că poate, poate m-oi apuca şi eu s-o citesc, pentru că merită. Dar eu am amânat şi-am tot amânat, până când, odată ajunsă în mâna mea însetată de lectură, n-am mai putut s-o las de nicio culoare jos.

Volumul are structura unui jurnal care surprinde un an din viaţa personajului principal, Bridget, o femeie singură, trecută de 30 de ani pe care vârsta o trădează jucându-i feste în diverse împrejurări, al cărui unic ţel este să-şi găsească jumătatea până nu e prea târziu.

Cartea debutează cu o lista universală de hotărâri pentru noul an pe care Bridget îşi propune să le respecte cu stricteţe, fapt care, din diverse, necunoscute motive nu prea se întâmplă. Totuşi, ca un exerciţiu de autocontrol, fiecare filă de jurnal debutează cu un paragraf care contabilizează lucruri devenite esenţiale, precum numărul de unităţi de alcool şi calorii consumate în decursul unei zile, ale căror variaţii amuză şi îl apropie pe cititor de freamătul interior al personajului.

Recenzia: aici.

PS: Iar dacă v-a plăcut, nu ezitaţi să daţi şi-un Facebook likeAici.

Share/Save/Bookmark